Isabel et les eaux du diable

Am crezut că dragostea te trece în celălalt. Dar te trece acolo unde vrea el, unde vrea ea, în închipuirea lui, în nălucirile ei.

Isabel et les eaux du diable este prima apariţie în volum a lui Eliade în România. Privită ca o poveste de dragoste petrecută şi scrisă în India, lectura vine cu detalii foarte ambigue privind veridicitatea şi realitatea evenimentelor.

Surprinzător însă, la această primă întâlnire cu publicul românesc, prozatorul Eliade, aflat în India, oferă o stranie poveste de dragoste ce se petrece chiar în India.Numai că locul acțiunii reprezintă în romanul său de debut doar un fundal, cu rolul de contrapunct exotic la lumea închisă a coloniștilor britanici din rândurile cărora fac parte personajele.Adevărata măsură a elanului său prozator e de găsit altundeva, în frământările personajului central al romanului, savant mistuit de pasiuni științifice și patimi omenești, gata să se supună oricărei experiențe pentru a dobțndi bogăție interioară.

Romanul nu oferă, aşa cum oferă mai târziu Maitreyi o bucăţică de exotic, o îmbinare a culorilor şi un farmec nespus datorat unei poveşti fermecătoare.Nu veţi găsi detalii copioase cu privire la şarmul unei fete decât fugitiv, trăsături care oricum sunt privite misogin şi cu varii semne de întrebare asupra trăirilor date de aceasta personajului masculin.

In jurnalul indian (Santier, 1935), Eliade descrie câteva dintre experiențele sale cu opiu. La începutul lui 1929, abia ajuns la Calcutta, tânărul doctorand scrie: Simțeam o poftă nebună să las cățtile și să fumez opium. Dar nu din pricina cărților. M-aș fi întors, apoi, la ele. Ceea ce pierdeam eu nu erau funcțiunile mele spirituale - ci semnificația lor. Într-o altă notă din jurnal, la sfârșitul aceluiași an, Eliade relatează o scenă erotică pe care a avut-o într-o încăpere de fumat opium din China Town, asta după ce achitase doza de narcotic. Prin toamna lui 1931, înainte de a pleca din India, Eliade rememorează vitejiile sale erotico-narcotice din anul 1929: Ideea extraordinară ce mi-o făceam despre mine pentru că cinam la Nanking, în plin oraș chinezesc, și puteam fuma, dacă voiam, oricât opium aș fi cerut.

După experiențele erotico-narcotice trăite în cartierul chinezesc al Calcuttei, Eliade începe să scrie Isabel et les eaux du diable (1930). Romanul a fost scris în aprilie-august 1929, după experiențele amintite și cumva din cauza lor: Ca să nu mă mai gândesc, scriam la Isabel si apele diavolului - notează Eliade în Memorii. Știam foarte vag subiectul. Era vorba despre unele din experiențele mele în India. Este evident vorba de un roman cu multe elemente autobiografice. Doctorul, naratorul - un alter ego al lui Eliade și "miss Lucy Roth", care o intruchipa pe Stella Kramrish - o profesoară vieneză de istoria artei orientale. Mircea Eliade o cunoscuse în ianuarie 1929, la Universitatea din Calcutta, prin intermediul profesorului sau, Surendranath Dasgupta. În roman, Doctorul și Lucy Roth se întâlnesc la restaurantul rău-famat Nanking: Am petrecut seri de frivolă și sinceră bucurie, în încăperile retrase, cu slujitori hinduși și moravuri chinezești. Cunoșteam pe patron și știam că d-l Chen, the manager, procura celor acceptați opium sau fete din Shanghai. Pe când Lucy iubea drogurile si vinul, Doctorului îi repugnau viziunile izvorâte din aburi vicioși. Un vis produs de droguri - spunea Doctorul - e repulsiv, dezgustător. Pentru mine, opiul, imaginația prin intoxicare sau prin exaltare senzuală sunt mistificări ordinare, încercări mediocre de a oglindi o lume pură și de a o transmite minții prin violentarea celulelor. Până la urmă, cei doi au ajuns la Lucy acasă (un adevarat muzeu de artă orientală), unde au fumat din nou opium dintr-o pipă de colecție. Fiind narcotizati, Lucy l-a sedus sexual pe Doctor. Opiul potenteaza senzualitatea feminină - îi va explica ea - și suprimă pe cea a bărbaților.

Cartea ridică multe semne de întrebare în ceea ce priveşte eul, luciditatea şi graniţa dintre vis şi realitate și de aceea probabil nu ar putea fi recomandată celor ce urmăresc într-o lectură firul unei narațiuni, un incipit, intrigă şi alte momente ale povestirii vizibil delimitate.

♠ Jocul singur pastrează instinctul realităţii, trăieşte şi se mişcă în realitate. Toate celelalte dogme, morale sau imorale, sunt ţesute în şi din închipuiri.

♠ Am vrut să o seduc pe Ea. Sunt sincer: încercarea mea de a o tulbura era numai pretextul. Nu tânjeam o posesiune. Trupul ei fad nu-mi vorbea. Vroiam numai să ştiu că îi sunt necesar şi stăpân, că relaţia dintre noi e efectivă, că Ea e a mea.

♠ E preferabil să iubeşti un geniu, decât capodoperele unui mediocru.

♠ Nu e uşor de înţeles un geniu, dar e cu neputinţă de înţeles un geniu sterp. Sunt culmi muntoase pe care le poţi urca, tocmai pentru că sunt luminoase. Când peste tot pluteşte negura şi peste tot ameninţă prăpăstiile nedumeririlor, nimeni, nimeni nu poate cunoaşte acel munte, care nu are nici nume, nici stăpân.

♠ Oh! e obositor să citeşti în fiecare zi şi să auzi peste tot şi în fiecare zi despre femei şi umanitarism sau despre oricare manifestare culturală a Europei infectate de feminism...