O săptămână din august au fost mărăcinii.Şi-a fost şi Iacov ... au fost Puişor si sora mai mică, Fana.
Şi-apoi vara a trecut şi ciulinii au început să se usuce.Aş plânge şi eu, ca Iacov, de dragul mărăcinilor suflaţi de vânt, dar noi nu mai avem maidane.Sau poate că mai sunt, în străzi dosnice sau ascunse, în sufletele oamenilor.
Am început să citesc romanul în vara aceasta, la sfârşitul lui iunie, în săptămâna cât am stat la mare.Pentru că a plouat aproape în fiecare zi ... pentru că după-amiezile erau udate de ploi întrerupte şi calde.Pentru că era o vreme la care-am visat şi pe care-am dorit-o atât.
Maidanul cu Dragoste este un roman din perioada interbelică, scris de G. M. -Zamfirescu, poetul subcitadinului românesc, al ţăranilor veniţi la oraş cu speranţe şi vise de viitor, ce ajung, în final, să sfârşească înfundaţi într-o mahala cu nume ruşinos.Se constituie ca o frescă a vieţii la periferia Bucureştilor secolului al XX-lea, urmărind viaţa unor personaje ... mistice, colorate, neînţelese.
Imaginea centrală este prezentată din perspectiva unui copil, aflat în pragul maturizării ce refuză totuşi să-şi lase în urmă anii inocenţei, anii mărăcinilor şi salturilor de pe stăvilar, anii petrecuţi cu sora mai mică.Forţat totuşi de împrejurări, nu are de ales şi trebuie să se supună trecerii ireversibile a timpului.Sora mai mică se transformă în fata cu dezgoliri si dorinţi, iar mărăcinii se usuca sub vântul îngheţat al iernii.
În mahala se iubeşte repede şi se moare uşor.
Pentru că mahalaua în sine este reprezentată de un tumult de viaţă, pasiune şi dramă, care aduce un lung şir de oameni vii, alături de care ai ocazia, pentru câteva zile, să trăieşti , să îi urmăreşti.Contezi pe ei, stai de vorbă cu ei, îi vezi trăind şi murind în faţa ta.Şi, poate că ar mai trebui să adaug iubind.
Pentru că, indiferent de statusul sau condiţia socială, omul este proiectat să iubească.
Şi iubim în atâtea moduri diferite ...
Iubim sora mai mică a lui Puişor, pentru că se strecoară luminoasă printre atâtea murdării morale, iubim ca Fane, romanticul şi teatralul fost puşcăriaş, pentru că o iubeşte pe Salomia, stăpâna ce se ridică deasupra mahalagiilor, pe Ivan, pentru că e dezamagit de sora de la Candia.pe Puişor, pentru că i-a fost scris să plângă pentru toţi mărăcinii pământului.
În sfârşit, iubim pentru că trăim şi pentru că pentru asta ne-am născut.
Mahalaua cu nume ruşinos e plină de tot ce-i mai rău şi mai minunat pe faţa pământului.Dragoste şi ură, împăcări şi certuri, bătăi şi moarte.În ochii lui Puişor, ea reprezintă tot ce e odios şi diform în fiinţa umană.E plină de grotesc şi ură, însă ajungi s-o îndrăgeşti tocmai datorită personajelor care o populează.Şi, fără să-ţi dai seama, până spre sfârşit, nu mai poţi renunţa la ea.Sufletul tău rămâne acolo, printre construcţiile mici, în care se îngrămădesc toate sufletele nefericiţilor.
Pentru că ajungi să iubeşti cuţitarii şi să compătimeşti pe grecoaica sălbatică şi pe Safta, ţiganca cu garoafa.
Între toţi mărăcinii, răsare un Ciuf-Ciufulici, un Puişor, ce probabil a existat în fiecare dintre noi şi care refuză să crească, pentru că nu vrea să devină odios ca adulţii din jurul lui.
Eroii din Casa cu Nebuni sunt personaje fără speranţă, care nu se tem de moarte pentru că nu mai au nimic de pierdut.Muncesc până cad jos în fabrici (“Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfarâmă inimile“), beau până la ultima picătură de conştiinţă, se ocărăsc şi sapă intrrigi până obosesc, se bat şi se iubesc tot aşa (“Dragoste şi moarte, altceva nu există pe lume!”).Pentru că sunt dominaţi de mistica vieţii.
În Maidanul cu Dragoste, George Mihail-Zamfirescu împleteşte trei grupuri principale de personaje.Cel dintâi plan îl ocupă rememorarea copilăriei vagabonde, triste şi măcinate de o nostalgie a libertăţii, a naturii şi a propriului destin, care evoluează între maidan si mahalaua ruşinoasă.Există o necesitate de eliberare undeva în determinismul suburbiei, în sufletul acesta sensibil.
La sfârşitul romanului oscilăm între tristeţe şi ... ceva neînţeles.Pentru că Maidanul cu Dragoste nu este un roman excepţional, însă este un roman real, aproape dureros de real, în nostalgiile pe care reuşeşte să le trezească.
