Love is joy and love is pain.It's kissing in the rain.
It's doing dishes when it's late, isn't it baby?
It's the art of compromise.It's Hellos and long Goodbyes.
It's the picture of our lives.Isn't it crazy?
Lyrics from Joy Williams' "I'm in love with you"
1. Fizic sau personalitate?
2. Bad boy/girl sau gentleman/lady?
3.Cele mai mari defecte?
4. Cină romantică sau film?
5. Compatriot/compatriotă sau strain/ă?
Nu fac din asta un criteriu obiligatoriu.Bineînteles, un străin are un farmec aparte ...6.Cu acte sau fără?
La început se poate și fără.Însă numai câțiva ani.Mi-ar place totuși o nunta si statutul de soție ...
7. Rich boy/girl?
Nu sunt adepta ideii Banii nu aduc fericirea dar consider totuși că o întrețin.Dar banii se câștigă și împreună...8. Bătrân/ă sau tânăr/ă?
Apropiat de vârsta mea.În nici un caz mult mai în vârstă sau mult mai tânăr.
9.Petrecăreț/petrecăreață sau intelectual?
Nu petrecăreț în sensul de clubbing.Nu sunt adepta ideii.Însă vreau o persoana sociabilă, cu care sa pot ieși in restaurante sau la petrecerile prietenilor.Să fie și intelectual dacă se poate.
10. Un artist sau un geniu rațional?
Un artist ... sună atât de romantic ... Eu deja sunt mult prea rațională.Probabil că ar deveni plictisitor dacă amândoi am fi prea cu picioarele pe pământ.Vreau pe cineva care să mă facă uneori să visez ...
Am crezut că dragostea te trece în celălalt. Dar te trece acolo unde vrea el, unde vrea ea, în închipuirea lui, în nălucirile ei.
Isabel et les eaux du diable este prima apariţie în volum a lui Eliade în România. Privită ca o poveste de dragoste petrecută şi scrisă în India, lectura vine cu detalii foarte ambigue privind veridicitatea şi realitatea evenimentelor.
Surprinzător însă, la această primă întâlnire cu publicul românesc, prozatorul Eliade, aflat în India, oferă o stranie poveste de dragoste ce se petrece chiar în India.Numai că locul acțiunii reprezintă în romanul său de debut doar un fundal, cu rolul de contrapunct exotic la lumea închisă a coloniștilor britanici din rândurile cărora fac parte personajele.Adevărata măsură a elanului său prozator e de găsit altundeva, în frământările personajului central al romanului, savant mistuit de pasiuni științifice și patimi omenești, gata să se supună oricărei experiențe pentru a dobțndi bogăție interioară.
Romanul nu oferă, aşa cum oferă mai târziu Maitreyi o bucăţică de exotic, o îmbinare a culorilor şi un farmec nespus datorat unei poveşti fermecătoare.Nu veţi găsi detalii copioase cu privire la şarmul unei fete decât fugitiv, trăsături care oricum sunt privite misogin şi cu varii semne de întrebare asupra trăirilor date de aceasta personajului masculin.
In jurnalul indian (Santier, 1935), Eliade descrie câteva dintre experiențele sale cu opiu. La începutul lui 1929, abia ajuns la Calcutta, tânărul doctorand scrie: Simțeam o poftă nebună să las cățtile și să fumez opium. Dar nu din pricina cărților. M-aș fi întors, apoi, la ele. Ceea ce pierdeam eu nu erau funcțiunile mele spirituale - ci semnificația lor. Într-o altă notă din jurnal, la sfârșitul aceluiași an, Eliade relatează o scenă erotică pe care a avut-o într-o încăpere de fumat opium din China Town, asta după ce achitase doza de narcotic. Prin toamna lui 1931, înainte de a pleca din India, Eliade rememorează vitejiile sale erotico-narcotice din anul 1929: Ideea extraordinară ce mi-o făceam despre mine pentru că cinam la Nanking, în plin oraș chinezesc, și puteam fuma, dacă voiam, oricât opium aș fi cerut.
După experiențele erotico-narcotice trăite în cartierul chinezesc al Calcuttei, Eliade începe să scrie Isabel et les eaux du diable (1930). Romanul a fost scris în aprilie-august 1929, după experiențele amintite și cumva din cauza lor: Ca să nu mă mai gândesc, scriam la Isabel si apele diavolului - notează Eliade în Memorii. Știam foarte vag subiectul. Era vorba despre unele din experiențele mele în India. Este evident vorba de un roman cu multe elemente autobiografice. Doctorul, naratorul - un alter ego al lui Eliade și "miss Lucy Roth", care o intruchipa pe Stella Kramrish - o profesoară vieneză de istoria artei orientale. Mircea Eliade o cunoscuse în ianuarie 1929, la Universitatea din Calcutta, prin intermediul profesorului sau, Surendranath Dasgupta. În roman, Doctorul și Lucy Roth se întâlnesc la restaurantul rău-famat Nanking: Am petrecut seri de frivolă și sinceră bucurie, în încăperile retrase, cu slujitori hinduși și moravuri chinezești. Cunoșteam pe patron și știam că d-l Chen, the manager, procura celor acceptați opium sau fete din Shanghai. Pe când Lucy iubea drogurile si vinul, Doctorului îi repugnau viziunile izvorâte din aburi vicioși. Un vis produs de droguri - spunea Doctorul - e repulsiv, dezgustător. Pentru mine, opiul, imaginația prin intoxicare sau prin exaltare senzuală sunt mistificări ordinare, încercări mediocre de a oglindi o lume pură și de a o transmite minții prin violentarea celulelor. Până la urmă, cei doi au ajuns la Lucy acasă (un adevarat muzeu de artă orientală), unde au fumat din nou opium dintr-o pipă de colecție. Fiind narcotizati, Lucy l-a sedus sexual pe Doctor. Opiul potenteaza senzualitatea feminină - îi va explica ea - și suprimă pe cea a bărbaților.
Cartea ridică multe semne de întrebare în ceea ce priveşte eul, luciditatea şi graniţa dintre vis şi realitate și de aceea probabil nu ar putea fi recomandată celor ce urmăresc într-o lectură firul unei narațiuni, un incipit, intrigă şi alte momente ale povestirii vizibil delimitate.
♠ Jocul singur pastrează instinctul realităţii, trăieşte şi se mişcă în realitate. Toate celelalte dogme, morale sau imorale, sunt ţesute în şi din închipuiri.
♠ Am vrut să o seduc pe Ea. Sunt sincer: încercarea mea de a o tulbura era numai pretextul. Nu tânjeam o posesiune. Trupul ei fad nu-mi vorbea. Vroiam numai să ştiu că îi sunt necesar şi stăpân, că relaţia dintre noi e efectivă, că Ea e a mea.
♠ E preferabil să iubeşti un geniu, decât capodoperele unui mediocru.
♠ Nu e uşor de înţeles un geniu, dar e cu neputinţă de înţeles un geniu sterp. Sunt culmi muntoase pe care le poţi urca, tocmai pentru că sunt luminoase. Când peste tot pluteşte negura şi peste tot ameninţă prăpăstiile nedumeririlor, nimeni, nimeni nu poate cunoaşte acel munte, care nu are nici nume, nici stăpân.
♠ Oh! e obositor să citeşti în fiecare zi şi să auzi peste tot şi în fiecare zi despre femei şi umanitarism sau despre oricare manifestare culturală a Europei infectate de feminism...
God is a gentleman. He prefers blondes.
Les Grandes Blondes este un excelent roman de aventuri: exotice, polițiste, erotice.Un omagiu adus filmului, femeii-clișeu și culturii populare; o critică socială totodată, a societății în curs de mondializare, cu toate influențele malefice pe care civilizația le aduce lumii a treia și prețul pe care prima îl plătește pentru a o exploata pe cealaltă.Nu în ultimul rând, o mostră de scriitură de mare rafinament a romanierului anilor 1980 în Franța.
Citit, chiar și numai la întâmplare, în gară, așteptând un tren care întârzie la nesfărșit, pe bancă, în parc, în soarele unei dimineți, pe balcon, într-o seară cu muzică, ca un simplu roman de aventuri, îți procură senzații de delectare care nu te împiedică deloc să savurezi subtilitățile ironice ale romanului francez.
Subiectul este unul linear, lipsit de complicații, dar, așa cum veți vedea, și de miză.
Gloire Abgrall este o fostă vedetă, una de mâna a doua, care nu s-a bucurat, de fapt, nici în zilele de aur ale vizibilității sale de o faimă reală, starletă ce a decis, în urma unor evenimente care rămân necunoscute, să se retragă din lumina reflectoarelor.Un producător de emisiuni își amintește însă de ea, încercând să realizeze o emisiune despre blondele înalte, o categorie aparte a frumuseții feminine.În fapt, blondele înalte pot să nu fie chiar blonde, ba chiar pot să nu fie chiar înalte. Gloire însă nu este deloc o pradă ușoară, iar Echenoz ne poartă, pe urmele ei, din nordul Franței în Australia, India și, mai apoi, iarăși în Franța.
Aceasta este suprafața de carton a cărtii.Gloire pare să confirme toate clișeele inițial.Lipsită de carne, Gloire este un afiș, o imagine, goliciunea supremă.Pentru ca, mai apoi, fantasticul să irumpă într-un roman așa-zis polițist.Gloire are un înger păzitor.Care se comportă ușor atipic, fiinșă instabilă, apărând și dispărând, ajutand-o și intervenind în contexte deloc creștinești, pasionat consumator de alcool, dar și bun sfătuitor într-ale finanțelor.Echenoz renunță apoi și la grija pentru verosimil, târând-o pe blonda dezumanizată în hățișurile unei organizații criminale care pare să controleze atât economia legală, cea de la vedere, cât si pe cea neagră, aceasta din urmă însemnând trafic de persoane, organe, droguri, uraniu, dar și inocente pizzerii, hoteluri sau spălătorii auto.
Naratorul lui Jean Echenoz e ca un zeu care vede tot, dar uneori se plictisește și nu se mai uită.Ca și cum ar schimba postul la televizor.Iar aspectul ne este comunicat simplu, familiar printr-un banal asta nu mai stim nici noi.
Enigma Otiliei este un roman social, realist, fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul, sunt luate din viața societății bucureștene de la începutul secoului al XX-lea.
Ideea este că societatea parazitară nu are sensul de a exista.
Subiectul este istoria unei moșteniri.Costache Giurgiuveanu, un bătrân avar, agonisește de-a lungul vieții o avere, care intră, printr-un concurs de împrejurări, în mâna unui escroc, Stănică Rațiu, arivistul brutal, fără scrupule, tâlharul.
Caracterul realist al romanului se exprimă prin critica instituțiilor sociale și a moravurilor.Familia, ca celulă a societății, este văzută într-o ipostază deplorabilă.Clanul Tulea cu Aglae dezumanizată, cu Simion internat la ospiciu, cu Titi rarat, cu Olimpia alungată de Stănică, cu Aurica nemăritată dă o imagine a degradării familiei.Chiar nucleul Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, Otilia, are o situație precară, iar mariajul dintre Pascalopol și Otilia este meschin și ipocrit.
Eroii sunt egoiști, dau prioritate capriciilor, trăiesc conform conceptului carpe diem și nu sunt dispuși să facă sacrificii.
Costache Giurgiuveanu este realizat pe dualitatea dintre avariție și dragostea paternă.Raportul dintre avariție și paternitate este bine exprimat când Costache Giurgiuveanu, sfătuit de Pascalopol, transformă averea sa, alcătuită din imobile, localuri, în bani spre a-i depunde la o bancă pe numele Otiliei.Din cauza avariției, nu-i dă lui Pascalopol decât o sută de mii, în timp ce două sute de mii, rămase la el, îi vor fi furate de Stănică.
Agale Tulea, sora lui Costache Giurgiuveanu, este caracterizată prin dualitatea paternitate și dezumanizare.Ca mamă, își asumă rolul paternității, fiindcă Simion este alienat, dar ca avară ajunge la un comportament inuman.Pe ea nu o interesează să-și ajute fratele, îi ăi ocupă casa în speranța de a pune mâna pe avere.
Stănică Rațiu este demagogul paternității.Face teoria familiei, ca Rică Venturiano al lui Caragiale, dar îl lasă pe Relișor, băiatul bolnav, să moară, fiindcă nu are nici un interes să fie prea legat de clanul Tulea.Îi va propune Otiliei să se căsătoreasc cu el, ca să pună mâna pe averea lui Costache.După ce fură banii și-l omoara pe Costache, o va părăsi pe Olimpia și se va căsători cu Georgeta.
Cei doi orfani, Felix și Otilia, caută să se ocrotească unul pe celălalt.Felix îi propune Otiliei să se căsătorească cu el, ca să îi asigure existența, în timp ce Otilia va opta pentru Pascalopol, fiindcă ea nu se consideră o parteneră de viață pentru Felix.Coordonata paternitate și nu iubirea îi determină opțiunea.
Pascalopol este realizat pe dualitatea dintre paternitate și iubire.El o cunoaște pe Otilia de mică, a crescut pe genunchii lui, a considerat-o un fel de fiică, iar Otilia îl consideră un fel de tată.Își va asuma o parte din rolul paternității și îi pune pe numele ei, la o bancă, o sută de mii de lei înainte ca tatăl ei să îi dea acești bani.Îi face toate capriciile.O duce la Paris.Când Otilia va cunoaște un argentinian bogat, îi va reda libertatea.
Problematica iubirii poate determina interpretarea romanului și ca un roman de dragoste, în sensul că este relatată povestea unei iubiri.Otilia este o eroină romantică, excepțională, fiindcă, deși trăiește într-un mediu corupt, își menține candoarea, puritatea.
Tema, eroii, conflictul, sibiectul, au, în acest context, o structură afectivă.Felix, care o iubește, citește în ochii ei limpezi și plini de seninătate candoarea și este contrariat de bârfele puse în circulație de clanul Tulea.
Iubirea este aici problematizată ca într-un roman expresionist.Când Felix o sărută cu patimă pe Otilia, pe buze, aceasta îl învață să o sărute delicat ( Sărutarea nu trebuie să aibă brutalitatea asta alimentară, ci să fie uşoară, delicată ).Când îi analizează palma și vede că va avea șapte copii, se sperie.Reacția ei devine o motivație pentru a-l respinge pe Felix.Când Otilia, sufocată de grosolăniile clanului Tulea, pleacă împreună cu Pascalopol la Paris, Felix, derutat, are o scurtă aventură cu Georgeta, și-i pare că a trădat-o pe Otilia.
Otilia este frunmoasă, delicată, voluntară, instruită, dar independența ei, felul în care își exprimă personalitatea este elementul de disjuncție, de incompatibilitate dintre eroi.Raportul ambiguu dintre ea și Pascalopol, dar mai ales discuția francă a lui Pascalopol, care-i spune că va lupta cu armele lui pentru Otilia, îl tulbură pe Felix și nu știe cum să acționeze, ca s-o scoată din influența mediului burghez.El vrea să aibă o discuție decisivă cu Otilia, vrea să aibă certitudinea că aceasta îl iubește, că se va căsători cu el.Răspunsul fetei este echivoc: De tine depinde totul.În esență, Otilia este prinsă în mreaja conceptului carpe diem.Ea vrea să călătorească, să strălucească prin saloane, să se bucure de viață, să nu muncească, să nu aibe nici un fel de responsabilitate.
Teoria raportului dintre bărbat și femeie, pe care o face Pascalopol, căutând să explice atitudinea dezumanizată a Aglaei Tulea, grosolănia, brutalitate, arivismul, de care aceasta dă dovadă, este un mod indirect de a-i spune Otiliei: Eu știu să iubesc, findcă sufletul meu e vacant, fiindcă n-am iubit pe nimeni.
Teoria dragostei făcută de Aglae Tulea este a unei ariviste: Dragoste!Fleacuri!Pe vremea noastră nu mai era asta.După nuntă vine și dragostea.Aceasta explică și împietrirea sa lăuntrică.
Aurica este obsedată de problema dragostei, ca fiind singurul mijloc de a se realiza.Ea nu are o profesie, un rol social, vegetează și exprimă soarta tragică a fetei bătrâne, într-o situație precară: Dacă n-ai noroc, degeaba.Poți să fii frumoasă, să ai zestre, poți ieși în lume și bărbații nu se uită la tine.Pentru asta trebuie să te naști.Mai sper câtăva vreme și pe urmă adio.Ea reprezintă ratarea sub aspect erotic.
Iubirea este o problemă, care determină diferențierea eroilor.Pentru Felix, iubirea este o comuniune de interese, idealuri, aspirații, modul de a organiza o familie, viața stabilă.
Pentru Otilia, iubirea este un sentiment delicat ca o floare, care are nevoie mereu de un decor schimbat, spre a-și etala frumusețea, spre a-și împlini capriciile, să nu aibă răspunderi, copii, să nu muncească.
Pascalopol își exprimă iubirea ca o ocrotire paternă a Otiliei, calcul, experiență, subordonarea problemelor personale față de Otilia.
Stănică Rațiu consideră iubirea o afacere, un mod de a-și realiza planurile ariviste.Ca și Dinu Păturică, el vede în Georgeta/Chera Duduca cocota de lux de care are nevoie.
Dezbaterea problematicii iubirii nu are acuitatea romanelor lui Camil Petrescu, ci este mai mult un sistem de diferențiere și de caracterizare a eroilor.
Enigma Otiliei este un roman de sinteză estetică, fiindcă pe structura realistă a romanului se găsesc grefate elemente de clasicism, romantism, baroc, expresionism.
Structura realistă este realizată prin tipurile sociale variate, prin feliile de viață bucureșteană, prin tehnica colajului, prin caracterul critic.Elementele romantice nuanțează textul și-l scot din bezna patimilor ariviste.Romantice sunt ruinarea casei lui Costache, caracterul excepțional al Otiliei, al lui Felix, precum și structura afectivă a eroilor, a subiectului, a conflictului dintre Otilia și Felix, Otilia și Aglae, Felix și Pascalopol.
Eroii sunt tipici și acționează în împrejurări tipice.Conduita morală, modelul de gândire, amprenta psihică se conturează bine pentru fiecare erou în cadrul grupului social.Societatea ne apare ca o sumă de ariviști, ca ipostaze ale prototipului.
Nu-l merit, Felix, ai să vezi.Când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am șters praful de pe pian.Ce vrei?Sunt o proastă.Ce-ai zice dacă aș concerta puțin?
