On n'aime que ce qu'on ne possède pas tout entier

Regele, mândru, a chemat

Să vină Curtea toată

Și-ntâia doamnă ce-a venit

L-a cucerit pe dată.

Marchize, spune-mi, o cunoști?

Frumoasă-i!Cin' să fie?

Pălind, marchizul i-a răspuns:

E draga mea soție.

Marchize, mult ești norocos

Să ai așa minune!

S-o am, n-ar fi mai fericit

Ca mine altu-n lume!

Dacă n-ați fi regele meu

V-aș omorî pe dată

Dar credinsios supus vă sunt

Și slugă preaplecată.

Ne despărțim, iubirea mea,

În plâns și suferință,

Dar trebuie să împlinim

A regelui dorință...

Regina un frumos buchet

Marchizei îi trimise

Însă parfumul cel de crini

Îndată o ucise...

Angelique et le Roy (Anne Golon)

Le pauvre Dionis

Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru.

Proza lui Eminescu este romantică, la fel ca și poezia.Eminescu aduce în epocă, prin proza sa, dimensiunea visului romantic și cugetarea filozofică.Proza eminesciană este prin excelență lirică.

Nuvela Sărmanul Dionis este romantică, aducând eroi excepționali pe care îi transpune în împrejurări excepționale.Călugărul Dan, din timpul lui Alexandru cel Bun, devine, prin reîncarnare, deci metempsihoză, Dionis.La îndemnul rabinului Ruben, devenit prin metamorfoză demon, Dan face greșeala de a răsfoi o carte magică.

Tema, eroii, conflictul și subiectul sunt structurate pe conceptul de lume ca vis, existând o continuă alternare de planuri între realitate și vis.

Fantasticul, o trăsătură a romantismului, îl regăsim la Eminescu și în nuvelele Cezara, Avatarii Faraonului Tla, Arhaeus, insă în Sărmanul Dionis regăsim și o evaziune în trecutul istoric, fiindcă același personaj Dionis-Dan trăiește în două lumi paralele, puse față în față prin intermediul contrastului.

Arhaeul lui Dionis reușește să se sublinieze într-o imagine romantică.El duce un dialog cu tatăl său, al cărui chip iese din tablou, ceea ce îi aduce o alunecare extatică în vis.În același timp, Călugărul Dan trăiește în vis o prefigurare a vieții sale viitoare, ca Dionis.

Poezia inserată în cadrul textului conține, de fapt, mesajul sub forma unei meditații pe tema destinului.

Nuvela are ca nucleu epic o carte, Arhitecturae cosmicae sive geometricae compendium, un tratat de astrologie, caruia îi sunt anexate un zodiac, sentințe grecești, tâlcuiri de vise, o schemă mistică cu calcule geometrice și care are la urmă o imagine a Sfântului Gheorghe nimicind balaurul, ceea ce simbolizează adevărul nimicind neștiința.

Autorul caută să găsească planuri narative care să îi exprime ideea: Lumea-i visul sufletului nostru. Este un mod platonic de a concepe lumea sub forma a trei dimensiuni.

Lumea ideilor eterne (eidos), a modelelor, lumea creată, materială, pe care o percepem cu simțurile noastre și in același timp nu-i decât o copie a modelelor eterne.

Apoi este prezentă lumea artelor, o copie a lumii simțurilor.Conceptul de corespondentă este văzut din perspectiva: reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.Prezent în text, conceptul de lume ca univers al afectului, sugerează tema, eroii, subiectul, dându-le totodată o dezvoltare romantică.

Conceptul de lume ca număr este prezent in Cartea lui Zoroastru.Omul este un număr într-un șir, Dumnezeu este definit de rabinul Ruben-diavol ca fiind toate timpurile și toate neamurile.Este o concepție panteistă, care confundă creația cu Creatorul.

Nuvela este una onirică, reprezentând o meditație de teme și motive filosofice, redate sub un aspect romantico-fantastic, cu metamorfoze și metempsihoze.

♠ Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii.

♠ Sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit.

♠ În adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui.

♠ Nu e adevărat că există un trecut - consecutivitatea e în cugetarea noastră - cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează mereu.

Isabel et les eaux du diable

Am crezut că dragostea te trece în celălalt. Dar te trece acolo unde vrea el, unde vrea ea, în închipuirea lui, în nălucirile ei.

Isabel et les eaux du diable este prima apariţie în volum a lui Eliade în România. Privită ca o poveste de dragoste petrecută şi scrisă în India, lectura vine cu detalii foarte ambigue privind veridicitatea şi realitatea evenimentelor.

Surprinzător însă, la această primă întâlnire cu publicul românesc, prozatorul Eliade, aflat în India, oferă o stranie poveste de dragoste ce se petrece chiar în India.Numai că locul acțiunii reprezintă în romanul său de debut doar un fundal, cu rolul de contrapunct exotic la lumea închisă a coloniștilor britanici din rândurile cărora fac parte personajele.Adevărata măsură a elanului său prozator e de găsit altundeva, în frământările personajului central al romanului, savant mistuit de pasiuni științifice și patimi omenești, gata să se supună oricărei experiențe pentru a dobțndi bogăție interioară.

Romanul nu oferă, aşa cum oferă mai târziu Maitreyi o bucăţică de exotic, o îmbinare a culorilor şi un farmec nespus datorat unei poveşti fermecătoare.Nu veţi găsi detalii copioase cu privire la şarmul unei fete decât fugitiv, trăsături care oricum sunt privite misogin şi cu varii semne de întrebare asupra trăirilor date de aceasta personajului masculin.

In jurnalul indian (Santier, 1935), Eliade descrie câteva dintre experiențele sale cu opiu. La începutul lui 1929, abia ajuns la Calcutta, tânărul doctorand scrie: Simțeam o poftă nebună să las cățtile și să fumez opium. Dar nu din pricina cărților. M-aș fi întors, apoi, la ele. Ceea ce pierdeam eu nu erau funcțiunile mele spirituale - ci semnificația lor. Într-o altă notă din jurnal, la sfârșitul aceluiași an, Eliade relatează o scenă erotică pe care a avut-o într-o încăpere de fumat opium din China Town, asta după ce achitase doza de narcotic. Prin toamna lui 1931, înainte de a pleca din India, Eliade rememorează vitejiile sale erotico-narcotice din anul 1929: Ideea extraordinară ce mi-o făceam despre mine pentru că cinam la Nanking, în plin oraș chinezesc, și puteam fuma, dacă voiam, oricât opium aș fi cerut.

După experiențele erotico-narcotice trăite în cartierul chinezesc al Calcuttei, Eliade începe să scrie Isabel et les eaux du diable (1930). Romanul a fost scris în aprilie-august 1929, după experiențele amintite și cumva din cauza lor: Ca să nu mă mai gândesc, scriam la Isabel si apele diavolului - notează Eliade în Memorii. Știam foarte vag subiectul. Era vorba despre unele din experiențele mele în India. Este evident vorba de un roman cu multe elemente autobiografice. Doctorul, naratorul - un alter ego al lui Eliade și "miss Lucy Roth", care o intruchipa pe Stella Kramrish - o profesoară vieneză de istoria artei orientale. Mircea Eliade o cunoscuse în ianuarie 1929, la Universitatea din Calcutta, prin intermediul profesorului sau, Surendranath Dasgupta. În roman, Doctorul și Lucy Roth se întâlnesc la restaurantul rău-famat Nanking: Am petrecut seri de frivolă și sinceră bucurie, în încăperile retrase, cu slujitori hinduși și moravuri chinezești. Cunoșteam pe patron și știam că d-l Chen, the manager, procura celor acceptați opium sau fete din Shanghai. Pe când Lucy iubea drogurile si vinul, Doctorului îi repugnau viziunile izvorâte din aburi vicioși. Un vis produs de droguri - spunea Doctorul - e repulsiv, dezgustător. Pentru mine, opiul, imaginația prin intoxicare sau prin exaltare senzuală sunt mistificări ordinare, încercări mediocre de a oglindi o lume pură și de a o transmite minții prin violentarea celulelor. Până la urmă, cei doi au ajuns la Lucy acasă (un adevarat muzeu de artă orientală), unde au fumat din nou opium dintr-o pipă de colecție. Fiind narcotizati, Lucy l-a sedus sexual pe Doctor. Opiul potenteaza senzualitatea feminină - îi va explica ea - și suprimă pe cea a bărbaților.

Cartea ridică multe semne de întrebare în ceea ce priveşte eul, luciditatea şi graniţa dintre vis şi realitate și de aceea probabil nu ar putea fi recomandată celor ce urmăresc într-o lectură firul unei narațiuni, un incipit, intrigă şi alte momente ale povestirii vizibil delimitate.

♠ Jocul singur pastrează instinctul realităţii, trăieşte şi se mişcă în realitate. Toate celelalte dogme, morale sau imorale, sunt ţesute în şi din închipuiri.

♠ Am vrut să o seduc pe Ea. Sunt sincer: încercarea mea de a o tulbura era numai pretextul. Nu tânjeam o posesiune. Trupul ei fad nu-mi vorbea. Vroiam numai să ştiu că îi sunt necesar şi stăpân, că relaţia dintre noi e efectivă, că Ea e a mea.

♠ E preferabil să iubeşti un geniu, decât capodoperele unui mediocru.

♠ Nu e uşor de înţeles un geniu, dar e cu neputinţă de înţeles un geniu sterp. Sunt culmi muntoase pe care le poţi urca, tocmai pentru că sunt luminoase. Când peste tot pluteşte negura şi peste tot ameninţă prăpăstiile nedumeririlor, nimeni, nimeni nu poate cunoaşte acel munte, care nu are nici nume, nici stăpân.

♠ Oh! e obositor să citeşti în fiecare zi şi să auzi peste tot şi în fiecare zi despre femei şi umanitarism sau despre oricare manifestare culturală a Europei infectate de feminism...

Les Grandes Blondes

God is a gentleman. He prefers blondes.

Les Grandes Blondes este un excelent roman de aventuri: exotice, polițiste, erotice.Un omagiu adus filmului, femeii-clișeu și culturii populare; o critică socială totodată, a societății în curs de mondializare, cu toate influențele malefice pe care civilizația le aduce lumii a treia și prețul pe care prima îl plătește pentru a o exploata pe cealaltă.Nu în ultimul rând, o mostră de scriitură de mare rafinament a romanierului anilor 1980 în Franța.

Citit, chiar și numai la întâmplare, în gară, așteptând un tren care întârzie la nesfărșit, pe bancă, în parc, în soarele unei dimineți, pe balcon, într-o seară cu muzică, ca un simplu roman de aventuri, îți procură senzații de delectare care nu te împiedică deloc să savurezi subtilitățile ironice ale romanului francez.

Subiectul este unul linear, lipsit de complicații, dar, așa cum veți vedea, și de miză.

Gloire Abgrall este o fostă vedetă, una de mâna a doua, care nu s-a bucurat, de fapt, nici în zilele de aur ale vizibilității sale de o faimă reală, starletă ce a decis, în urma unor evenimente care rămân necunoscute, să se retragă din lumina reflectoarelor.Un producător de emisiuni își amintește însă de ea, încercând să realizeze o emisiune despre blondele înalte, o categorie aparte a frumuseții feminine.În fapt, blondele înalte pot să nu fie chiar blonde, ba chiar pot să nu fie chiar înalte. Gloire însă nu este deloc o pradă ușoară, iar Echenoz ne poartă, pe urmele ei, din nordul Franței în Australia, India și, mai apoi, iarăși în Franța.

Aceasta este suprafața de carton a cărtii.Gloire pare să confirme toate clișeele inițial.Lipsită de carne, Gloire este un afiș, o imagine, goliciunea supremă.Pentru ca, mai apoi, fantasticul să irumpă într-un roman așa-zis polițist.Gloire are un înger păzitor.Care se comportă ușor atipic, fiinșă instabilă, apărând și dispărând, ajutand-o și intervenind în contexte deloc creștinești, pasionat consumator de alcool, dar și bun sfătuitor într-ale finanțelor.Echenoz renunță apoi și la grija pentru verosimil, târând-o pe blonda dezumanizată în hățișurile unei organizații criminale care pare să controleze atât economia legală, cea de la vedere, cât si pe cea neagră, aceasta din urmă însemnând trafic de persoane, organe, droguri, uraniu, dar și inocente pizzerii, hoteluri sau spălătorii auto.

Naratorul lui Jean Echenoz e ca un zeu care vede tot, dar uneori se plictisește și nu se mai uită.Ca și cum ar schimba postul la televizor.Iar aspectul ne este comunicat simplu, familiar printr-un banal asta nu mai stim nici noi.

L'énigme d'Otilia

Numesc deşteaptă o femeie care suceşte capul bărbaţilor. Ăsta e rostul femeilor.

Enigma Otiliei este un roman social, realist, fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul, sunt luate din viața societății bucureștene de la începutul secoului al XX-lea.

Ideea este că societatea parazitară nu are sensul de a exista.

Subiectul este istoria unei moșteniri.Costache Giurgiuveanu, un bătrân avar, agonisește de-a lungul vieții o avere, care intră, printr-un concurs de împrejurări, în mâna unui escroc, Stănică Rațiu, arivistul brutal, fără scrupule, tâlharul.

Caracterul realist al romanului se exprimă prin critica instituțiilor sociale și a moravurilor.Familia, ca celulă a societății, este văzută într-o ipostază deplorabilă.Clanul Tulea cu Aglae dezumanizată, cu Simion internat la ospiciu, cu Titi rarat, cu Olimpia alungată de Stănică, cu Aurica nemăritată dă o imagine a degradării familiei.Chiar nucleul Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, Otilia, are o situație precară, iar mariajul dintre Pascalopol și Otilia este meschin și ipocrit.

Eroii sunt egoiști, dau prioritate capriciilor, trăiesc conform conceptului carpe diem și nu sunt dispuși să facă sacrificii.

Costache Giurgiuveanu este realizat pe dualitatea dintre avariție și dragostea paternă.Raportul dintre avariție și paternitate este bine exprimat când Costache Giurgiuveanu, sfătuit de Pascalopol, transformă averea sa, alcătuită din imobile, localuri, în bani spre a-i depunde la o bancă pe numele Otiliei.Din cauza avariției, nu-i dă lui Pascalopol decât o sută de mii, în timp ce două sute de mii, rămase la el, îi vor fi furate de Stănică.

Agale Tulea, sora lui Costache Giurgiuveanu, este caracterizată prin dualitatea paternitate și dezumanizare.Ca mamă, își asumă rolul paternității, fiindcă Simion este alienat, dar ca avară ajunge la un comportament inuman.Pe ea nu o interesează să-și ajute fratele, îi ăi ocupă casa în speranța de a pune mâna pe avere.

Stănică Rațiu este demagogul paternității.Face teoria familiei, ca Rică Venturiano al lui Caragiale, dar îl lasă pe Relișor, băiatul bolnav, să moară, fiindcă nu are nici un interes să fie prea legat de clanul Tulea.Îi va propune Otiliei să se căsătoreasc cu el, ca să pună mâna pe averea lui Costache.După ce fură banii și-l omoara pe Costache, o va părăsi pe Olimpia și se va căsători cu Georgeta.

Cei doi orfani, Felix și Otilia, caută să se ocrotească unul pe celălalt.Felix îi propune Otiliei să se căsătorească cu el, ca să îi asigure existența, în timp ce Otilia va opta pentru Pascalopol, fiindcă ea nu se consideră o parteneră de viață pentru Felix.Coordonata paternitate și nu iubirea îi determină opțiunea.

Pascalopol este realizat pe dualitatea dintre paternitate și iubire.El o cunoaște pe Otilia de mică, a crescut pe genunchii lui, a considerat-o un fel de fiică, iar Otilia îl consideră un fel de tată.Își va asuma o parte din rolul paternității și îi pune pe numele ei, la o bancă, o sută de mii de lei înainte ca tatăl ei să îi dea acești bani.Îi face toate capriciile.O duce la Paris.Când Otilia va cunoaște un argentinian bogat, îi va reda libertatea.

Problematica iubirii poate determina interpretarea romanului și ca un roman de dragoste, în sensul că este relatată povestea unei iubiri.Otilia este o eroină romantică, excepțională, fiindcă, deși trăiește într-un mediu corupt, își menține candoarea, puritatea.

Tema, eroii, conflictul, sibiectul, au, în acest context, o structură afectivă.Felix, care o iubește, citește în ochii ei limpezi și plini de seninătate candoarea și este contrariat de bârfele puse în circulație de clanul Tulea.

Iubirea este aici problematizată ca într-un roman expresionist.Când Felix o sărută cu patimă pe Otilia, pe buze, aceasta îl învață să o sărute delicat ( Sărutarea nu trebuie să aibă brutalitatea asta alimentară, ci să fie uşoară, delicată ).Când îi analizează palma și vede că va avea șapte copii, se sperie.Reacția ei devine o motivație pentru a-l respinge pe Felix.Când Otilia, sufocată de grosolăniile clanului Tulea, pleacă împreună cu Pascalopol la Paris, Felix, derutat, are o scurtă aventură cu Georgeta, și-i pare că a trădat-o pe Otilia.

Otilia este frunmoasă, delicată, voluntară, instruită, dar independența ei, felul în care își exprimă personalitatea este elementul de disjuncție, de incompatibilitate dintre eroi.Raportul ambiguu dintre ea și Pascalopol, dar mai ales discuția francă a lui Pascalopol, care-i spune că va lupta cu armele lui pentru Otilia, îl tulbură pe Felix și nu știe cum să acționeze, ca s-o scoată din influența mediului burghez.El vrea să aibă o discuție decisivă cu Otilia, vrea să aibă certitudinea că aceasta îl iubește, că se va căsători cu el.Răspunsul fetei este echivoc: De tine depinde totul.În esență, Otilia este prinsă în mreaja conceptului carpe diem.Ea vrea să călătorească, să strălucească prin saloane, să se bucure de viață, să nu muncească, să nu aibe nici un fel de responsabilitate.

Teoria raportului dintre bărbat și femeie, pe care o face Pascalopol, căutând să explice atitudinea dezumanizată a Aglaei Tulea, grosolănia, brutalitate, arivismul, de care aceasta dă dovadă, este un mod indirect de a-i spune Otiliei: Eu știu să iubesc, findcă sufletul meu e vacant, fiindcă n-am iubit pe nimeni.

Teoria dragostei făcută de Aglae Tulea este a unei ariviste: Dragoste!Fleacuri!Pe vremea noastră nu mai era asta.După nuntă vine și dragostea.Aceasta explică și împietrirea sa lăuntrică.

Aurica este obsedată de problema dragostei, ca fiind singurul mijloc de a se realiza.Ea nu are o profesie, un rol social, vegetează și exprimă soarta tragică a fetei bătrâne, într-o situație precară: Dacă n-ai noroc, degeaba.Poți să fii frumoasă, să ai zestre, poți ieși în lume și bărbații nu se uită la tine.Pentru asta trebuie să te naști.Mai sper câtăva vreme și pe urmă adio.Ea reprezintă ratarea sub aspect erotic.

Iubirea este o problemă, care determină diferențierea eroilor.Pentru Felix, iubirea este o comuniune de interese, idealuri, aspirații, modul de a organiza o familie, viața stabilă.

Pentru Otilia, iubirea este un sentiment delicat ca o floare, care are nevoie mereu de un decor schimbat, spre a-și etala frumusețea, spre a-și împlini capriciile, să nu aibă răspunderi, copii, să nu muncească.

Pascalopol își exprimă iubirea ca o ocrotire paternă a Otiliei, calcul, experiență, subordonarea problemelor personale față de Otilia.

Stănică Rațiu consideră iubirea o afacere, un mod de a-și realiza planurile ariviste.Ca și Dinu Păturică, el vede în Georgeta/Chera Duduca cocota de lux de care are nevoie.

Dezbaterea problematicii iubirii nu are acuitatea romanelor lui Camil Petrescu, ci este mai mult un sistem de diferențiere și de caracterizare a eroilor.

Enigma Otiliei este un roman de sinteză estetică, fiindcă pe structura realistă a romanului se găsesc grefate elemente de clasicism, romantism, baroc, expresionism.

Structura realistă este realizată prin tipurile sociale variate, prin feliile de viață bucureșteană, prin tehnica colajului, prin caracterul critic.Elementele romantice nuanțează textul și-l scot din bezna patimilor ariviste.Romantice sunt ruinarea casei lui Costache, caracterul excepțional al Otiliei, al lui Felix, precum și structura afectivă a eroilor, a subiectului, a conflictului dintre Otilia și Felix, Otilia și Aglae, Felix și Pascalopol.

Eroii sunt tipici și acționează în împrejurări tipice.Conduita morală, modelul de gândire, amprenta psihică se conturează bine pentru fiecare erou în cadrul grupului social.Societatea ne apare ca o sumă de ariviști, ca ipostaze ale prototipului.

Nu-l merit, Felix, ai să vezi.Când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am șters praful de pe pian.Ce vrei?Sunt o proastă.Ce-ai zice dacă aș concerta puțin?

La forêt interdite

Romanul Noaptea de Sânziene este o sinteză de realism, romantism, expresionism și simbolism.

Eroii săi reprezintă categorii, tipuri sociale, cu toții acționând în împrejurări istorice dinaintea, din timpul și după cel de-al doilea Război Mondial.Dictatura regală a lui Carol al II-lea, mișcarea legionară, lovitura de stat dată de generalul Ion Antonescu, declanșarea războiului, bombardamentele din Ploiești și București, arestarea generalului Antonescu, invadarea țării de către soldații sovietici, jaful, precum și încercarea unor eroi de a supraviețuii, de a se salva fugind în străinătate, dau un ton dramatic romanului lui Eliade, el reușind, în final, să înglobeze toate temele utilizate în scrierile sale fantastice și de specialitate.

Autorul reușește să redea personajele într-o perfectă abolire a timpului, discursul din prezent contopindu-se cu rememorări cu accente magice ale unor întâmplări din trecut.

Subiectul este construit pe secvențe care se succedă într-o tehnică cinematografică.Eroul romanului, Ștefan Viziru, consilier la Ministerul de Externe, este căsătorit cu Ioana, are un fiu, dar, paradoxal, fiecare dintre cei doi are o altă opțiune afectivă.Ioana îl iubește încă pe Partenie, scriitorul cu care fusese logodită, în timp de Ștefan o întâlnește după căsătorie, în pădurea Băneasa, pe Ileana Sideri, în noaptea de Sânziene când, potrivit tradiției populare, se fac logodnele.Astfel el înțelege că , de fapt, aceasta îi era ursita.Toți erorii trăiesc astfel niște roluri parcă inversate, o altă viață decât cea normală, fiindcă, odată intrați în labirint, sunt parcă dirijați de o voință din afara lor.

Ștefan Viziru este căutătorul, care știe că lumea este un labirint, un examen și caută o ieșire prin Ileana, prin iubire.De aici și problematica obsedantă a Istoriei și a Timpului, motivele centrale ale romanului.

Istoria, de care Viziru are fobie, el care ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se păreau lui că erau în paradisul copilăriei, nu cruță pe nimeni.El caută timpul etern, fiindcă timpul nu trece prin Sfinți, Timpul nu curge: Un sfânt nu trăiește ca noi în Timp.

Biriș, profesorul de filosofie, caută și el ieșirea din labirint, dar, paradoxal, nu reușește să o găsească prin filosofie, ci prin teologia trăită, când, voind să fugă din țară, este prins de securitate la Arad, torturat de Duma, de Bârsan și trăiește în mod simbolic pe conceptul romantic de lume ca vis.El se visează pe un vapor, unde toți au în mână o lumănare roșie și rostește astfel un mesaj, care securiștilor le pare o aiureală: E un mesagiu cifrat, adică pentru Paris.Acolo ajung toate mesagiile.Le duc vapoarele.Nu umblă decât noaptea fără lumini, dar se îndreaptă spre Paris.Direcția Apus.

Este modul său simbolic de a sugera că așa cum cei oprimați de teroarea sovietică sperau să ajungă liberi la Paris, tot așa labirintul are o ieșire spre Paradis.De aceea el se roagă și vede cum flacăra lumănării se înalță spre cer: O văzu atingând cerul și în clipa următoare zări din nou figura strălucitoare, aurie, care parcă îl aștepta acolo, în spărtura de lumină.

Bibicescu este tipul actorului ratat, mediocru, care se crede un geniu.Ca să devină director al teatrului Național, îmbracă pe rând haina verde a legionarilor și apoi pe cea roșie a comuniștilor.Scrie pe ideile lui Partenie o piesă, Priveghiul, pe care o pune în scenă.De aceea este acuzat de Cătălina, actriță mediocră, amanta lui, de impostură: Ai compus piesa după capul tău și o joci după semnătura unui mare actor.Dar piesa ta e proastă și ce faci e fraudă și nelegiuire.Bicicescu este cabotinul, dar are ambiția să scrie o piesă, Intoarcerea de la Stalingrad.El dă o altă valoare Timpului, concentrându-l într-un spectacol și crezând că astfel, prin conceptul ludic, poate ieși din labirint, din propriul destin.

Irina este evlavioasă.Ea vrea să se ducă într-o mănăstire, dar familia nu a fost de acord și este astfel căsătorită cu Vădastra, care o abandonează.Ea îi ajută pe toți.Lui Bibicescu îi oferă casă și condiții de creație când este urmărit.Lui Partenie îi oferă subiecte de roman, în timp ce pe Ștefan Viziru îl ajută să iasă din șocul provocat de moartea Ioanei și a copilului.Mai apoi îl îndeamnă s-o caute pe Ileana, spunându-i că aceasta îi era ursita.

Spiridon Vădastra este ambițios și își afirmă, încă din primele pagini, țelul de a ajunge deputat, ministru, academician.Deși are un ochi de sticlă și îi lipsesc două degete (de când a fost împușcat, din greșeală, de fiul unui colonel) el învață să cânte la pian.El vrea să ajungă ca Edison, să facă ceva măreț: Aș deveni cel mai celebru om din lume, și cel mai puternic și cel mai bogat în același timp.Aș putea să fac ce vreau cu toată lumea, să schimb chiar regii, dacă aș vrea.

Cel mai admirat personaj este Ciru Partenie, scriitorul talentat.El o iubește pe Ioana, deși aceasta s-a căsătorit cu Ștefan, cu care are o surprinzătoare asemănare.

Ileana Sideri este una dintre cele mai romantice eroine ale lui Eliade.Îl iubește pe Ștefan Viziru, deși știe că este căsătorit, îl așteaptă să vina s-o vadă, nu se căsătorește decât târziu.Cînd Ștefan este arestat, îl încurajează.Întâlnirea lor din Portugalia este romantică, o evadare într-o altă lume, mult mai pitorească.Momentul când Ileana îl privește înlăcrimată, căzând într-o prăpastie simbolică (intrarea în Timpul Etern, pentru că acest lucru se petrece în Noaptea de Sânziene, când cerurile sunt deschise) este cel al logodnei cu veșnicia.

În final, fericirea personajelor nu este nimic mai mult decât un vis, aceasta fiind și impresia cititorului: că trăiește în decoruri suspendate, alături de personaje care se comportă confuz, cu elanuri care le plasează deasupra contemporanilor lor și cu un destin care le confirmă toate posibilitățile.

La sfarșit simți pur și simplu senzația că viața are nevoie de miracole, de fantastic, de vise.

Maidanul cu Dragoste

O săptămână din august au fost mărăcinii.Şi-a fost şi Iacov ... au fost Puişor si sora mai mică, Fana.

Şi-apoi vara a trecut şi ciulinii au început să se usuce.Aş plânge şi eu, ca Iacov, de dragul mărăcinilor suflaţi de vânt, dar noi nu mai avem maidane.Sau poate că mai sunt, în străzi dosnice sau ascunse, în sufletele oamenilor.

Am început să citesc romanul în vara aceasta, la sfârşitul lui iunie, în săptămâna cât am stat la mare.Pentru că a plouat aproape în fiecare zi ... pentru că după-amiezile erau udate de ploi întrerupte şi calde.Pentru că era o vreme la care-am visat şi pe care-am dorit-o atât.

Maidanul cu Dragoste este un roman din perioada interbelică, scris de G. M. -Zamfirescu, poetul subcitadinului românesc, al ţăranilor veniţi la oraş cu speranţe şi vise de viitor, ce ajung, în final, să sfârşească înfundaţi într-o mahala cu nume ruşinos.Se constituie ca o frescă a vieţii la periferia Bucureştilor secolului al XX-lea, urmărind viaţa unor personaje ... mistice, colorate, neînţelese.

Imaginea centrală este prezentată din perspectiva unui copil, aflat în pragul maturizării ce refuză totuşi să-şi lase în urmă anii inocenţei, anii mărăcinilor şi salturilor de pe stăvilar, anii petrecuţi cu sora mai mică.Forţat totuşi de împrejurări, nu are de ales şi trebuie să se supună trecerii ireversibile a timpului.Sora mai mică se transformă în fata cu dezgoliri si dorinţi, iar mărăcinii se usuca sub vântul îngheţat al iernii.

În mahala se iubeşte repede şi se moare uşor.

Pentru că mahalaua în sine este reprezentată de un tumult de viaţă, pasiune şi dramă, care aduce un lung şir de oameni vii, alături de care ai ocazia, pentru câteva zile, să trăieşti , să îi urmăreşti.Contezi pe ei, stai de vorbă cu ei, îi vezi trăind şi murind în faţa ta.Şi, poate că ar mai trebui să adaug iubind.

Pentru că, indiferent de statusul sau condiţia socială, omul este proiectat să iubească.

Şi iubim în atâtea moduri diferite ...

Iubim sora mai mică a lui Puişor, pentru că se strecoară luminoasă printre atâtea murdării morale, iubim ca Fane, romanticul şi teatralul fost puşcăriaş, pentru că o iubeşte pe Salomia, stăpâna ce se ridică deasupra mahalagiilor, pe Ivan, pentru că e dezamagit de sora de la Candia.pe Puişor, pentru că i-a fost scris să plângă pentru toţi mărăcinii pământului.

În sfârşit, iubim pentru că trăim şi pentru că pentru asta ne-am născut.

Mahalaua cu nume ruşinos e plină de tot ce-i mai rău şi mai minunat pe faţa pământului.Dragoste şi ură, împăcări şi certuri, bătăi şi moarte.În ochii lui Puişor, ea reprezintă tot ce e odios şi diform în fiinţa umană.E plină de grotesc şi ură, însă ajungi s-o îndrăgeşti tocmai datorită personajelor care o populează.Şi, fără să-ţi dai seama, până spre sfârşit, nu mai poţi renunţa la ea.Sufletul tău rămâne acolo, printre construcţiile mici, în care se îngrămădesc toate sufletele nefericiţilor.

Pentru că ajungi să iubeşti cuţitarii şi să compătimeşti pe grecoaica sălbatică şi pe Safta, ţiganca cu garoafa.

Între toţi mărăcinii, răsare un Ciuf-Ciufulici, un Puişor, ce probabil a existat în fiecare dintre noi şi care refuză să crească, pentru că nu vrea să devină odios ca adulţii din jurul lui.

Eroii din Casa cu Nebuni sunt personaje fără speranţă, care nu se tem de moarte pentru că nu mai au nimic de pierdut.Muncesc până cad jos în fabrici (“Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfarâmă inimile“), beau până la ultima picătură de conştiinţă, se ocărăsc şi sapă intrrigi până obosesc, se bat şi se iubesc tot aşa (“Dragoste şi moarte, altceva nu există pe lume!”).Pentru că sunt dominaţi de mistica vieţii.

În Maidanul cu Dragoste, George Mihail-Zamfirescu împleteşte trei grupuri principale de personaje.Cel dintâi plan îl ocupă rememorarea copilăriei vagabonde, triste şi măcinate de o nostalgie a libertăţii, a naturii şi a propriului destin, care evoluează între maidan si mahalaua ruşinoasă.Există o necesitate de eliberare undeva în determinismul suburbiei, în sufletul acesta sensibil.

La sfârşitul romanului oscilăm între tristeţe şi ... ceva neînţeles.Pentru că Maidanul cu Dragoste nu este un roman excepţional, însă este un roman real, aproape dureros de real, în nostalgiile pe care reuşeşte să le trezească.

L'amour

Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă. - Camil Petrescu

O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie … trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu la început să-ti placă femeia făra de care mai târziu nu poţi trăi. Iubeşti mai întâi din milă, din indatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu este loial să o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj.Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică.Înăbuşi în tine mugurii oricăror prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei.Vrei succese ca să ai surâsul ei.Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e un monodeism voluntar la început, patologic pe urmă.

De ce Camil Petrescu ?Nu ştiu.Pentru că este complex în limbaj şi profund în găndire, pentru că nu oboseşte descriind o succesiune de acţiuni, pentru că observă comportamentul uman.De ce iubirea ?Din nou, nu ştiu.Poate pentru că se apropie Valentines Day şi pentru că e prima dată, în 15 ani, când am făcut legătura între această sărbătoare şi sentiment.Şi poate pentru că s-a întâmplat să redescopăr acest autor acum.

Ce e iubirea ?

IUBÍRE, iubiri, s.f. - Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relaţii de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afecţiune (şi admiraţie) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.

Este un cuvânt din şase litere, utilizat pentru a defini ceva ce nu a fost definit cu exactitate în secole de existenţă şi apare în toate chipurile : trupească, senzuală, provocatoare, cinică, romantică.

Unde o găsim ?

În filme, în cărţi, în istorie, undeva în jurul nostru.Bineînţeles, la un moment dat ajungem să o cunoaştem şi noi sau ... să avem sentimentul că o cunoaştem.

Şi totuşi, ce-i o iubire ca s-o faci regulă casnică ?A se şterge pe picioare la uşă, a nu-şi înşela bărbatul ... Sună învechit şi demodat, însă într-un fel toţi ne ghidăm după aceleaşi principii sau, aşa cum îl numeşte şi Petrescu (în rolul sublocotenentului Gheorghidiu), un regulament de serviciu interior al conjugalităţii.

Şi totuşi, ce transformă iubirea într-o necesitate zilnică?

Bineînţeles, iubirea are la bază alte sentimente şi tocmai îmbinarea acestora duce la senzaţia complexă.Orgoliul de a fi iubit(ă) de celalalt-cealaltă poate duce, mai târziu, tocmai la dependenţa de persoana respectivă, ajungând într-un final ca ea/el să fie necesar(ă) unei existenţe.

M-am îndepartat de idee, am încercat să găsesc semnificaţii în spatele unor termeni şi, în final, m-am pierdut printre cuvinte şi fragmente de gânduri.Bineînţeles, nu am ajuns să vorbesc despre ceea ce mi-am dorit şi, bineînţeles, nu am reuşit să îmi explic de ce m-a fascinat atât citatul lui Camil Petrescu.

Definiţii ale iubirii

Iubirea e un pahar care trebuie băut, îl bei, te înconvoi de durere pe urmă te redresezi - Marin Preda

Iubirea este prin esenţă deschisă ca o floare de primăvară.Şi nu închide răcoarea tristeţii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori trisţetea... - Emil Cioran

Iubirea e cel mai înalt şi mai biruitor sentiment ce nu cunoaşte ziua de ieri şi nu se gândeşte la cea de mâine. NU o doreşte decât pe cea de azi, dar pe aceasta o vrea întreagă şi fară să-i pese de nimic.

Iubirea e un castel clădit pe iluzii. Orice vorbă spusă mai cu putere îl cutremură sau îl dărâmă.

Caracterul iubirii adevarate are multe asemănări cu copilăria: necugetarea, imprudenţa, risipa, râsul şi plânsul sunt aidoma. - Balzac