Romanul Noaptea de Sânziene este o sinteză de realism, romantism, expresionism și simbolism.
Eroii săi reprezintă categorii, tipuri sociale, cu toții acționând în împrejurări istorice dinaintea, din timpul și după cel de-al doilea Război Mondial.Dictatura regală a lui Carol al II-lea, mișcarea legionară, lovitura de stat dată de generalul Ion Antonescu, declanșarea războiului, bombardamentele din Ploiești și București, arestarea generalului Antonescu, invadarea țării de către soldații sovietici, jaful, precum și încercarea unor eroi de a supraviețuii, de a se salva fugind în străinătate, dau un ton dramatic romanului lui Eliade, el reușind, în final, să înglobeze toate temele utilizate în scrierile sale fantastice și de specialitate.
Autorul reușește să redea personajele într-o perfectă abolire a timpului, discursul din prezent contopindu-se cu rememorări cu accente magice ale unor întâmplări din trecut.
Subiectul este construit pe secvențe care se succedă într-o tehnică cinematografică.Eroul romanului, Ștefan Viziru, consilier la Ministerul de Externe, este căsătorit cu Ioana, are un fiu, dar, paradoxal, fiecare dintre cei doi are o altă opțiune afectivă.Ioana îl iubește încă pe Partenie, scriitorul cu care fusese logodită, în timp de Ștefan o întâlnește după căsătorie, în pădurea Băneasa, pe Ileana Sideri, în noaptea de Sânziene când, potrivit tradiției populare, se fac logodnele.Astfel el înțelege că , de fapt, aceasta îi era ursita.Toți erorii trăiesc astfel niște roluri parcă inversate, o altă viață decât cea normală, fiindcă, odată intrați în labirint, sunt parcă dirijați de o voință din afara lor.
Ștefan Viziru este căutătorul, care știe că lumea este un labirint, un examen și caută o ieșire prin Ileana, prin iubire.De aici și problematica obsedantă a Istoriei și a Timpului, motivele centrale ale romanului.
Istoria, de care Viziru are fobie, el care ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se păreau lui că erau în paradisul copilăriei, nu cruță pe nimeni.El caută timpul etern, fiindcă timpul nu trece prin Sfinți, Timpul nu curge: Un sfânt nu trăiește ca noi în Timp.
Biriș, profesorul de filosofie, caută și el ieșirea din labirint, dar, paradoxal, nu reușește să o găsească prin filosofie, ci prin teologia trăită, când, voind să fugă din țară, este prins de securitate la Arad, torturat de Duma, de Bârsan și trăiește în mod simbolic pe conceptul romantic de lume ca vis.El se visează pe un vapor, unde toți au în mână o lumănare roșie și rostește astfel un mesaj, care securiștilor le pare o aiureală: E un mesagiu cifrat, adică pentru Paris.Acolo ajung toate mesagiile.Le duc vapoarele.Nu umblă decât noaptea fără lumini, dar se îndreaptă spre Paris.Direcția Apus.
Este modul său simbolic de a sugera că așa cum cei oprimați de teroarea sovietică sperau să ajungă liberi la Paris, tot așa labirintul are o ieșire spre Paradis.De aceea el se roagă și vede cum flacăra lumănării se înalță spre cer: O văzu atingând cerul și în clipa următoare zări din nou figura strălucitoare, aurie, care parcă îl aștepta acolo, în spărtura de lumină.
Bibicescu este tipul actorului ratat, mediocru, care se crede un geniu.Ca să devină director al teatrului Național, îmbracă pe rând haina verde a legionarilor și apoi pe cea roșie a comuniștilor.Scrie pe ideile lui Partenie o piesă, Priveghiul, pe care o pune în scenă.De aceea este acuzat de Cătălina, actriță mediocră, amanta lui, de impostură: Ai compus piesa după capul tău și o joci după semnătura unui mare actor.Dar piesa ta e proastă și ce faci e fraudă și nelegiuire.Bicicescu este cabotinul, dar are ambiția să scrie o piesă, Intoarcerea de la Stalingrad.El dă o altă valoare Timpului, concentrându-l într-un spectacol și crezând că astfel, prin conceptul ludic, poate ieși din labirint, din propriul destin.
Irina este evlavioasă.Ea vrea să se ducă într-o mănăstire, dar familia nu a fost de acord și este astfel căsătorită cu Vădastra, care o abandonează.Ea îi ajută pe toți.Lui Bibicescu îi oferă casă și condiții de creație când este urmărit.Lui Partenie îi oferă subiecte de roman, în timp ce pe Ștefan Viziru îl ajută să iasă din șocul provocat de moartea Ioanei și a copilului.Mai apoi îl îndeamnă s-o caute pe Ileana, spunându-i că aceasta îi era ursita.
Spiridon Vădastra este ambițios și își afirmă, încă din primele pagini, țelul de a ajunge deputat, ministru, academician.Deși are un ochi de sticlă și îi lipsesc două degete (de când a fost împușcat, din greșeală, de fiul unui colonel) el învață să cânte la pian.El vrea să ajungă ca Edison, să facă ceva măreț: Aș deveni cel mai celebru om din lume, și cel mai puternic și cel mai bogat în același timp.Aș putea să fac ce vreau cu toată lumea, să schimb chiar regii, dacă aș vrea.
Cel mai admirat personaj este Ciru Partenie, scriitorul talentat.El o iubește pe Ioana, deși aceasta s-a căsătorit cu Ștefan, cu care are o surprinzătoare asemănare.
Ileana Sideri este una dintre cele mai romantice eroine ale lui Eliade.Îl iubește pe Ștefan Viziru, deși știe că este căsătorit, îl așteaptă să vina s-o vadă, nu se căsătorește decât târziu.Cînd Ștefan este arestat, îl încurajează.Întâlnirea lor din Portugalia este romantică, o evadare într-o altă lume, mult mai pitorească.Momentul când Ileana îl privește înlăcrimată, căzând într-o prăpastie simbolică (intrarea în Timpul Etern, pentru că acest lucru se petrece în Noaptea de Sânziene, când cerurile sunt deschise) este cel al logodnei cu veșnicia.
În final, fericirea personajelor nu este nimic mai mult decât un vis, aceasta fiind și impresia cititorului: că trăiește în decoruri suspendate, alături de personaje care se comportă confuz, cu elanuri care le plasează deasupra contemporanilor lor și cu un destin care le confirmă toate posibilitățile.
La sfarșit simți pur și simplu senzația că viața are nevoie de miracole, de fantastic, de vise.
Fum, muzică, dans, lumini.Așa ar putea fi exprimată piesa.Pe scurt, tango.Pentru că, pe scenă, nu se poate vorbi de un subiect.Nu există subiect și nici personaje.Poate doar actori ... umbre de fum.Pentru că personajul principal este tangoul.Toți ceilalți il admiră, îl urăsc, îl dansează.În esență, îl trăiesc.Totul se rezumă la mișcări, trăiri și pasiuni, general umane și general valabile.
Iubim sora mai mică a lui Puişor, pentru că se strecoară luminoasă printre atâtea murdării morale, iubim ca Fane, romanticul şi teatralul fost puşcăriaş, pentru că o iubeşte pe Salomia, stăpâna ce se ridică deasupra mahalagiilor, pe Ivan, pentru că e dezamagit de sora de la Candia.pe Puişor, pentru că i-a fost scris să plângă pentru toţi mărăcinii pământului. 
Eroii din Casa cu Nebuni sunt personaje fără speranţă, care nu se tem de moarte pentru că nu mai au nimic de pierdut.Muncesc până cad jos în fabrici (“Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfarâmă inimile“), beau până la ultima picătură de conştiinţă, se ocărăsc şi sapă intrrigi până obosesc, se bat şi se iubesc tot aşa (“Dragoste şi moarte, altceva nu există pe lume!”).Pentru că sunt dominaţi de mistica vieţii.
